A) TESTAMENTUL - SINGURA LEGE CARE NU SE POATE ANULA.
B) CE ÎNSEAMNĂ „SĂRAC CU DUHUL”
C) EXISTĂ PREDESTINARE ?
D) LIBERUL CUGETĂTOR ÎN ANTITEZĂ CU ROBOTUL-CUGETĂTOR. E) POCĂINŢA ÎN ANTITEZĂ CU METANOIA
F) UMILIREA CAPULUI FEMEII ÎN NUMELE LEGII.
A. TESTAMENTUL - SINGURA LEGE CARE NU SE POATE ANULA
Un Testament... autorizat dinainte, nimeni şi nimic nu-l poate anula (Galateni 3.15, 17) şi, acolo unde este un Testament, e necesar să aibă loc moartea celui ce l-a făcut (lăsat), căci un Testament nu este valabil decât dacă a intervenit moartea autorului acestuia; nu are nici o autoritate cât timp trăieşte cel ce l-a făcut ! (Ebrei 9.16, 17).
Din această definiţie, atât divină, cât şi juridică, se remarcă intransigenţa caracterului acestui act legislativ unic, nemodificabil, pentru că autorul testamentar NU mai poate fi consultat!! (Fireşte că în legislaţia ţărilor comunist-ateiste, limba de moarte nu are nici o valoare şi, deci nici testamentul!)... Scriptura are ca rol, pentru omenire, cunoaşterea de către aceasta a lumii, a vieţii şi a sensului vieţii, precum şi a Creatorului lumii şi al vieţii. Cele două părţi ale Scripturii aparţin celor două ère:
èra antecreştină şi respectiv, èra
creştină. Prima, Scriptura ebraică, conţine Geneza lumii, Legea şi
istoria poporului ebreu, şi profeţiile Dumnezeului Suprem cu privire la
Mesyah şi la lume, şi poartă, generic, denumirea de Legea şi Profeţii. A
doua, Scriptura greacă, este destinată tuturor naţiunilor de pe Terra
şi reprezintă Testamentul lui Mesyah sau Cristos. Denumirile actuale, de
„vechiul testament” şi „noul testament”, sunt reflectarea ignoranţei
teologilor, care nu înţeleg şi nu lasă nici pe alţii să înţeleagă că UN
TESTAMENT nu poate exista fără ca UN OM să-l lase urmaşilor săi, după
moarte. Expresia „vechiul testament” nu apare în sens propriu nici măcar
o singură dată în Scriptură! În idiomul grec, cuvântul legământ are
următoarele corespondente: iposkesis, ipocreosis, simfonia, sinteke şi diateke, dar NUMAI diateke are ca sens principal: legământ de sânge. În traducere completă, cuvântul biblic diateke are două sensuri proprii: legământ şi testament şi un sens figurativ: scrieri călăuzitoare (pentru urmaşi), adică moştenire de carte.
Acest din urmă sens – metaforic – este utilizat de apostolul Pavel în
adresarea către corinteni, când le spune că „... la citirea vechilor
scrieri călăuzitoare (diateke), vălul rămâne pe ochi, deoarece numai în
Cristos el este desfiinţat” (2 Corinteni 3.14).
Traducerea: vechiul legământ sau, şi mai greşit, vechiul testament,
din versetul citat, este punctul de plecare al marii erezii, prin care
secretul vieţii – Testamentul lui Cristos, este pus în similitudine cu
orice alt tip de legământ, în scopul estompării acestuia, pentru ca
lumea să nu poată distinge Viaţa de existenţa biologică !! Legea şi
Profeţii nu conţin nici un testament şi nici nu constituie vreun
legământ, ci în ele există UN singur legământ de sânge – diateke – denumit întâiul legământ
şi NU vechiul legământ sau vechiul testament ! Acesta nu este nici
legământul lui Moise şi nici al cincilea legământ, cum ştiu teologii
„pocăiţi”, ci este singurul legământ de sânge, în afara celui SUPREM,
dat omului odată cu cel dintâi născut din Adam ! Iată ce ne arată
Logosul Creatorului despre întâiul legământ: Abel
a adus o jertfă din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea
lor. Şi, Eternul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui, dar
spre Cain şi spre „jertfa” acestuia n-a privit cu plăcere (Geneza 4.4, 5).Observăm că primii enoşi (enos: om născut, muritor) aveau destulă cunoştinţă despre întâiul legământ de sânge şi, Abel confirmă pe deplin aceasta, împreună cu poziţia Eternului faţă de pseudojertfa lui Cain, al cărui ego s-a considerat „mai înţelept” decât Cel Care l-a înştiinţat de la început pe om că fără jertfă de sânge nu este iertare. Legumele şi fructele aduse pe altar, nu aveau cum să reprezinte o jertfă, pentru că numai un suflet poate fi jertfit! Acest legământ avea drept scop transmiterea adevărului divin, prin care omul era înştiinţat că „plata păcatului este moartea” şi, în acest sens, cel mai drag animal - curat - primul născut, de parte masculină, era sacrificat pe altarul morţii, arătându-i-se omului că „ALTUL” va muri pentru păcatul omenirii ! (Ebrei 9.18-23). Prin Moise, Eternul a transmis Legământul, unui popor, pe care-l transmisese de la început fiecărui om născut, în parte, iar prin Abraam, El a transmis pentru prima oară NOUL LEGĂMÂNT, al Făgăduinţei vieţii, cel care s-a înfăptuit prin Omul Iesus !
Privitor la celelalte legăminte existente în Lege şi Profeţi, trebuie precizat că nici unul din ele nu reprezintă un Legământ de sânge (diateke), ci acestea sunt: promisiune-angajament (legământul cu Noe), acord, înţelegere, tratat etc, toate fiind echivalentele greceşti – ale cuvintelor ebraice – citate mai sus.
Legământul cel nou devine TESTAMENT, întrucât acesta, faţă de întâiul legământ, care constituia doar o preînchipuire a noului Legământ, este opera Unui Om, în Care Însuşi Tatăl - Dumnezeul Suprem S-a revelat ! (Ebrei 9.14-17; Ioan 10.30). Se poate remarca de către orice om de bună credinţă că cele două legăminte (Galateni 4.24, 25; Ebrei 8.7-13) nu sunt comparabile şi, atributul de nou, pentru legământ, îşi pierde total sensul şi valabilitatea, odată cu „autentificarea” lui ca Testament, care este UNIC, nici vechi, nici nou!! Orice testament are un autor care, de obicei, îl dictează unui „redactor” – avocat al familiei, conţinutul acestuia reprezentând moştenirea (averea) lăsată, împreună cu precizarea persoanelor îndreptăţite la moştenire. Tot astfel şi Testamentul divin are Un Autor, Omul Iesus Cristos, şi un conţinut bine precizat, reprezentând moştenirea împreună cu cei îndreptăţiţi la moştenire.
În mod generic, cele 27 de cărţi, începând cu evangeliile şi terminând cu apocalipsa, poartă denumirea de Testamentul lui Iesus Cristos sau Testamentul. Toate cărţile, cu excepţia uneia singure, au câte un autor semnatar şi, în acest sens, întregul Testament constă în ÎNVĂŢĂTURA necesară obţinerii dreptului la moştenire, pentru că, spre deosebire de orice alt testament, ce oferă ca moştenire valori trecătoare, Testamentul lui Cristos are drept moştenire cea mai de preţ valoare din Univers: VIAŢA !!!
În sens strict de testament, numai o singură CARTE constituie Testamentul lui Iesus Cristos, dictat direct de Autor apostolului chemat din Cer: Saul din Tars (Pavel). Această carte este, desigur, Epistola către ebrei, al cărei Subiect este Dumnezeul, aşa cum se poate remarca chiar din versetul I.
Întrucât ne-am obişnuit cu perlele teologilor, nu este de mirare că aceştia nu au remarcat cele relatate de noi, neştiind măcar cine este „redactorul” Epistolei, presupunându-l, când pe Pavel, când pe Barnaba, sau chiar presupunând că Epistola ar avea mai mulţi „autori”, ajungând până acolo încât să afirme că Epistola-testament ar fi opera unui prozelit grec ! Şi, prostia teologilor nu se opreşte aici. Astfel, aceştia nu ştiu că numai un cunoscător organic al Legii putea să se adreseze celor care ţineau Legea, adică ebreilor şi, în acest sens, autorul Epistolei nu avea cum să fie decât un cărturar israelit ! Pe de altă parte, salutul lui Pavel, cu care încheie orice Epistolă, inclusiv pe cea către Ebrei, este următorul: Harul (Domnului Iesus) să fie cu voi, cu toţi ! Chiar şi lui Timotei i se adresează (în I-a sa Epistolă, la singular) cu acest salut, ceea ce cărturarii n-au putut observa, pentru a nu fi puşi – iarăşi – în stare penibilă. Culmea este că însuşi Pavel spune, în adresarea către tesaloniceni, următoarele cuvinte: Salutul pe care-l scriu cu mâna mea, Pavel, în orice epistolă, este: "Harul Domnului nostru Iesus, cu voi toţi" (2 Tesaloniceni 3. 17, 18). Şi nu numai acesta este indiciul prin care se poate vedea mâna lui Pavel în scrierea Epistolei, ci şi prezentarea ucenicului său, Timotei, nelipsită nici din Epistola către ebrei ! Apostolul naţiurilor, Pavel, în cazul adresării către ebrei, nu avea cum să-şi dezvăluie identitatea ca autor al Epistolei, pentru că nici un profet nu este preţuit în ţara sa (Ioan 4.44) şi el, pentru ebrei, apărea, după ce devenise ucenic al lui Iesus, drept trădător al cărturarilor şi al fariseilor! Şi, în sfârşit, adresarea mai puţin obişnuită, din această Epistolă, vădeşte clar că nu are ca destinatar pe israeliţi în special, cum s-ar părea la prima vedere, ci pe ebrei, în general. Chiar dacă israeliţii sunt denumiţi, pe drept cuvânt, ebrei (evrei), aceasta nu înseamnă că ebreul este totuna cu israelitul. De la Noe până la Eber sunt patru generaţii, dar de la Eber până la Iacob (Israel) sunt opt generaţii ! În acest precept, Epistola către ebrei reprezintă adresarea lui Cristos „urmaşilor” lui Eber – fiul lui Şelah, fiul lui Arpacşad, fiul lui Sem, fiul lui Noe, adică israeliţilor şi tuturor celor ce cred în Dumnezeul lui Israel, consideraţi fii ai lui Eber, prin credinţă – oameni din toate naţiunile Pământului (Apocalipsa 7.9).
În această Epistolă, Dumnezeul Se prezintă atât ca Atotcreator, cât şi ca Răscumpărător al creaţiei superioare (omul), luând, pe rând, funcţia de Logos, de Mare Preot, de Apostol şi de Institutor (didascalos – creator de învăţătură) şi Profesor (categetes – învăţător profesionist, de specialitate), de Miel pentru ispăşirea păcatului omenirii şi de Apărător, Mângâietor, Avocat (paracletos) al celor ce îşi doresc Viaţa, prin Duhul Său (Matei 23.8, 10; Ebrei 1.14; 3.1; 6.20; 7.13; 10.510...Vedem, prin urmare, că Dumnezeul este Unu şi că El, şi nu altul, Se prezintă în haină de Mântuitor: YAHŞUA, în greceşte Iehsous (Iesus), aşa cum El Însuşi ne spune: Eu, El-Eu (sunt) Eternul şi în afară de Mine NU ESTE NICI UN MÂNTUITOR! (Isaiah 43.11). În contrast cu Adevărul, Diavolul NU L-a văzut niciodată pe YAHWE(H) Personal în Omul Iesus – Revelaţia Sa adamică şi nici nu L-a recunoscut, pentru că „nu i-a fost dat să-L recunoască”. Chiar după învestirea Omului Iesus cu autoritatea supremă, Drakonul L-a considerat pe Mesyah doar Fiul lui Dumnezeu şi un angelos (înger) trimis de Yahweh, şi nu Yahweh (Kyrios) Personal, căutând, în naivitatea sa, să-L ispitească. Ce părere au cei din rândul naţiunilor (neebraice) care Îl văd pe Iesus Cristos tot astfel ?!...
B) CE ÎNSEAMNĂ SĂRAC CU DUHUL ?
Unul din aspectele prezentării textelor scripturale traduse tendenţios îl constituie următorul: Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5.3).
Iesus, în predicile sale aducea cu Sine un mesaj inedit, ce consta în informaţia că omul nu are destinaţia Pământ, cum se credea până la venirea Sa în lumea terestră, ci el, omul are ca destinaţie Cerul (simetric – al treilea cer), primind un trup nou, de origine cerească, odată cu dezbrăcarea, neprovocată, de trupul biologic – a cărui soartă este pământul! (Geneza 3.19). Dar Iesus, Revelaţia Dumnezeului Absolut, aducea la cunoştinţă şi condiţia primordială necesară celui care urma să beneficieze de calitatea imperioasă – viaţa. Şi, această condiţie era lepădarea de sine, una şi aceeaşi cu golirea egoului de concepţiile firii adamice, specifice morţii (Matei 16.24). Fireşte că nu este posibil să umpli un vas cu un fluid valoros, fără ca mai întâi să-l goleşti de vechiul conţinut. Or, tocmai aceasta (pre)vestea Iesus: fericirea vieţii veşnice a celor care şi-au golit ego-ul. Iesus nu a spus: fericiţi sunt cei săraci cu mintea, ci cu totul altceva şi anume: fericiţi, cei liberi în duhul propriu (golit de vechea fire, caracteristică morţii), în vederea umplerii cu Duhul vieţii – fenomen ce urma să aibă loc, fizic, după glorificarea Omului Iesus Cristos (odată cu moartea Sa pe cruce) şi, spiritual, la Ziua Cinzecimii, odată cu pogorârea Duhului (Spiritului) Sfânt. În prezent, orice om poate beneficia de acest DAR unic, al vieţii, acceptând golirea (sărăcirea) de vechea conştiinţă (duhul propriu, firea adamică, biologică) şi umplerea cu noua conştiinţă (Duhul Sfânt), fenomen realizat NUMAI prin credinţă în El).
Iată că celebrul dicton nu ne prezină un Autor ce îndeamnă omul la ignoranţă, ca virtute (!), ci la conectarea la cele mai înalte cote ale Gândirii, pentru că, într-adevăr numai un imbecil poate înţelege anapoda mesajul mesianic al lui Iesus. Toţi cei care întrebuinţează pentru prost expresia sărac cu duhul, sunt atât ignoranţi cu privire la conţinutul Scripturii, cât şi superficiali şi creduli, pentru că nu se întreabă nici măcar ce-i acela duh şi cum poate fi un om sărac sau bogat în acesta! Desigur, toţi aceştia nu sunt nici bogaţi (în duh) şi nici intelectuali de elită, ci doar săraci cu mintea.
Traducerea ortodoxă sărac cu duhul a avut un impact general asupra enoriaşilor – slabi cunoscători ai Scripturii – ceea ce a dus la preluarea şi transformarea de către aceştia a unui dicton celebru, într-o banală expresie peiorativă. Expresia transmisă de Testament este următoarea: makarioi oi ptohoi to pneumati. Dacă privim atent, observăm că to pneumati reprezintă substantivul duh (spirit) la cazul dativ plural, ceea ce nu poate reprezenta sub nici o formă o asociere cu săracii, citaţi în dicton! O traducere, însă, de genul: fericiţi (sunt) cei liberi (săraci) în duh (spirit), poate exprima, indubitabil, esenţa dictonului!! Iesus nu a vorbit o singură dată despre secretul vieţii – care constă în golirea ego-ului de vechea concepţie despre viaţă (ateistă, idolatră, necrolatră etc, etc.), ci de nenumărate ori. Astfel, El afirma, fără echivoc: dacă vrea cineva să-L urmeze, trebuie să se golească de sine (ego-ul său să devină liber) - (Matei 16.24); dacă „însetează” cineva, să vină la El... pentru (a bea) „apa vie” (Ioan 7.37, 38); cunsocând Adevărul, Acesta vă face liberi (Ioan 8.32)...
C) EXISTĂ PREDESTINARE ?
Textul literal este mijlocul cel mai eficient de a-l aservi pe om, adică de a-l face sclav, nu prin constrângere, ci deliberat, stăpânului viclean. În acest sens, nu este de mirare cum sub masca solicitudinii faţă de om, oligarhia religioasă neoprotestantă lansează o aşa-zisă nouă traducere a Noului Testament, care nu are, practic, nici o legătură cu Testamentul lui Cristos, redactat în greacă – adus drept argument la întocmirea aberantului text! Astfel, substantivul dulos, existent în textul original (grecesc), este peste tot înlocuit cu sclabos (sclavos), tocmai pentru a nu se evidenţia antiteza dintre forma socială nesclavagistă a statului antic Israel, al cărui Dumnezeu era Yahweh, şi forma socială sclavagistă, a celorlalte state antice, care nu Îl aveau pe Dumnezeul lui Israel. Sclabono înseamnă: a aservi, a subjuga, a asupri, a obliga, a depersonaliza, iar duleuo înseamnă: a lucra, a funcţiona, a munci, a avea serviciu, a sluji, astfel încât cele două cuvinte: sclavos şi dulos, pot fi confundate doar de către ignoranţi şi vicleni. Culmea este că cele două cuvinte sunt chiar în antiteză, fiind doar parţial sinonime ! Şi, în timp ce sclavos are drept caracteristică esenţială aservirea şi, deci, slujirea în lipsa libertăţii, dulos are, în principal, drept caracteristică libertatea şi, deci, slujirea liberă ! (Ioan 8.32). Dulos este slujitorul devotat deliberat, în antiteză cu sclavos, care îl reprezintă pe slujitorul aservit. În acest context, ucenicii lui Cristos nu sunt sclavi ai Lui, ci LUCRĂTORI devotaţi, de bună voie !! Esenţa Lucrării lui Cristos este eliberarea omului de tot ce-i îngrădeşte libertatea (eleuteria): zei, forţe oculte, religii, vrăjitoríi, gravitaţie astrală, magnetism etc. (Galateni 5.1!). Cristos ne-a chemat la libertate (nu pentru închinarea la trupul cărnii-sarx), ci pentru a ne sluji (duleo!) unii altora în agape (Galateni 6.13). Aşadar, duleo şi dulia au ca simbol libertatea şi nu privarea de libertate (sclavia), cum cred teologii! Sensul de vasalitate şi de a fi sub o autoritate, se utilizează, pentru dulia, numai în contrast cu eleuteria pentru a semnifica antiteza dintre cel aflat sub lege şi cel aflat sub Har (Galateni 4.25). Aşa-zisa nouă traducere, călăuzită de Iosif Ţon, constituie doar un noian de falsuri şi interpretări tendenţioase şi penibile, neavând nici o legătură cu THE GREEK NEW TESTAMENT, invocat ca bază de traducere a „noului testament”. Trebuie remarcat că până la Iosif Ţon, nici cei mai ardenţi anticrişti nu au reuşit falsificarea textului original al Scripturii, motiv pentru care acesta este UNIC şi, în acelaşi timp, deschizător de drumuri pentru următorii realizatori de traduceri având drept conţinut interpretarea lumească a Scripturii, în scopul creării noii scripturi, a anticristului!
Şi pentru că am subliniat aici libertatea, este momentul să aducem în discuţie un fenomen, la fel de controversat şi invocat în multe doctrine, şi anume, predestinarea. Fireşte că libertatea nu poate fi compatibilă cu predestinarea, care, prin excelenţă, este efectul dictatului şi nicidecum al voinţei libere! În acest context, referitor la soarta omului, Scriptura pare a fi incoerentă când afirmă că: nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeul, care arată milă (Romani 9.16), în contrast cu aceeaşi Scriptură, care afirmă: ...El face să răsară soarele Său şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi... (Matei 5.45) etc. Scriptura, logosul scris al Creatorului, nu poate exprima, în esenţă, decât adevărul (absolut). Ceea ce trebuie să ştie fiecare om interesat îl constituie faptul că: TIMPUL DE EXISTENŢĂ BIOLOGICĂ AL ORICĂREI FIINŢE UMANE, DE LA NAŞTERE PÂNĂ LA DECES, ESTE, ÎN AFARA SPAŢIULUI TETRADIMENSIONAL, INTEGRAT. În acest precept, Dumnezeul CUNOAŞTE pe fiecare om dacă Îl va urma sau Îl va respinge, în cursul vieţii sale trăite în trupul biologic. Astfel predestinează pe om Dumnezeul: în funcţie de decizia personală a fiecăruia din aceştia!!! (Filipeni 2.13). De-a lungul timpului scurs de la venirea Adevărului pe pământ, respectiv de la momentul emanu-El, teologii şi religioşii creştini au susţinut aproape în unanimitate doctrina predestinării, invocând textul literal al Scripturii – care, după cum ştim, duce la abrutizare, fără invocarea Duhului Sfânt!! Judecând superficial, motivul ce determină ca unii oameni să scape miraculos din accidente, în contrast cu alţii, ce pier cu uşurinţă, îl constituie hazardul, norocul, destinul etc. Judecând în profunzime, ne putem da seama că asemenea motive sunt mai degrabă invenţii pentru a justifica impotenţa mintală a omului lipsit de Logos, care preferă o gândire la nivelul primatelor. Astfel nu e de mirare că oameni de ştiinţă japonezi afirmă că cimpanzeul este superior elevului de şcoală, pentru că ştie pe ce buton să apese pentru a repeta schema numerică de pe ecran. Dar acest om de ştiinţă, născut probabil cu fontanela închisă, nu a aflat încă, că animalele au memorie şi că un asemenea fenomen „descoperit” nu reprezintă nimic senzaţional. Omul, însă, poate crea şi comunica prin vorbire! Aceasta este, într-adevăr, senzaţional! Destinul, norocul, hazardul (întâmplarea nedirijată) sunt doar efecte şi nu cauze primare. Omul este apărat NUMAI dacă are de CINE să fie apărat. Omul care NU are nevoie de Dumnezeul Absolut, Care S-a revelat pe pământ, nu are apărare şi astfel este supus la orice riscuri, spre deosebire de cel al cărui Dumnezeu este Yah-Şua (Ieh-sous, citit Iesus) şi căruia nu-i pasă când îşi termină „misiunea” pe pământ, pentru că posedă în sine un trup virtual, de structură supermaterială...
D) LIBERUL CUGETĂTOR ÎN ANTITEZĂ CU ROBOTUL-CUGETĂTOR.
Pentru a înţelege mesajul Adevărului, este imperios să cunoaştem sensul cuvântului a crede, împreună cu derivatele acestuia. Astfel, a considera, a crede de cuviinţă, a fi de părere, reprezintă sensul grecescului nomizo, în contrast cu a fi convins, a crede cu certitudine, care reprezintă sensul grecescului pisteuo. Fireşte, că legat de credinţă nu poate fi decât pisteuo. De aceea, acţiunea verbului este benefică după o cercetare atentă, lăuntrică, a subiectului crezut, caz în care avem de a face cu credinţa – cuvânt eliptic de plural (chiar dacă veleitarii sunt de altă părere !). Dimpotrivă, fără cercetare atentă, logică, acţiunea verbului devine malefică, consecinţa firească ne mai fiind credinţa, ca în primul caz, ci credulitatea şi fanatismul ! În acest precept, nu e de mirare că acordul între cel în cauză şi cei care sunt de altă părere se realizează prin dictatură, violenţă şi sinucideri în scopul uciderilor în masă – cazul religiilor anticriste.
Credincios înseamnă, în principal, cel ce trăieşte prin credinţă, iar fidel înseamnă statornic în sentimente şi în convingeri, devotat, fiind opusul trădătorului. Creatorul nu are cum să fie credincios, pentru că El nu trăieşte prin credinţă; Lui toate îi sunt direct accesibile. El este fidel şi infailibil !
Confundarea credinţei cu concepţia lumească (umană) despre viaţă şi moarte, în diversitatea ei, este consecinţa logică a NECUNOAŞTERII. Un ignorant nu poate face afirmaţii despre Divinitate, Scriptură, Adevăr, credinţă, decât în necunoştinţă de cauză. Afirmaţiile sale vor fi, inevitabil, false, şi acceptate doar de către creduli. Şi tocmai credulitatea este în antiteză cu credinţa. Credincios este cel ce are credinţă numai în Adevăr, spre deosebire de credul, care crede orice absurdităţi, sfidând însăşi propria sa minte. A numi credincioşi pe cei ce se închină la oase mortuare (aşa-zisele moaşte) reprezintă nu numai o gravă atingere la adresa Dumnezeului Atotputernic, dar chiar şi la adresa ştiinţelor naturale!
Diversele concepţii lumeşti: adoraţia zeilor, glorificarea omului biologic, glorificarea anumitor animale, adoraţia îngerilor, adoraţia sfinţilor – adică a unor morţi (necrolatria), adoraţia cultelor religioase înfiinţate prin falsificarea creştinismului, toate acestea, ca şi multe altele asemănătoare, sunt concepţii spirituale omeneşti, având ca motivaţie credulitatea şi nu pot fi denumite „credinţe”, decât de către profani. Credulitatea este maladia umană, ce stă la baza tuturor neajunsurilor omului de pe Terra, este prelungirea stării de sclavie spirituală a omenirii. Acceptarea deliberată a nebuniei unei minţi bolnave, de către mase întregi de oameni, fără a fi invocat darul cel mai de preţ al omului biologic – gândirea superioară (profundă, liberă), duce la tot felul de concepţii, care mai de care mai năstruşnice şi mai aberante.
Credinţa, spre deosebire de credulitate, nu este acceptarea oarbă a informaţiei referitoare la o doctrină, la un fenomen, ci este, în primul rând, reazem al temeliei (deci, mai mult decât temelie !), convingere nezguduită, certitudine, în greceşte – ipostates şi, în al doilea rând, atestarea, supunerea la probă a convingerii, în greceşte – eleghos. În acest precept, credinţa este numai în Creator, în Logosul Său şi în cele ce nu se văd (nu se percep cu simţurile primatelor, dar se percep prin intuiţie). Nu foloseşte la nimic bun însuşirea oarbă a conţinutului diverselor scrieri fanteziste, etalate ca piatră filosofală, scrieri ce se regăsesc, în majoritatea lor, în toate religiile de pe Glob. Iesus a spus: Cunoscând Adevărul deveniţi liberi (Ioan 8.32), iar apostolul Paulos spunea şi el: Cercetaţi toate lucrurile şi reţineţi ceea ce este just (1 Tesaloniceni 5.21), şi îndemnurile oferite de Cartea Adevărului pot continua.
Omul, dacă vrea să trăiască prin credinţă, trebuie să fie liber cugetător şi nu silit să creadă cum i se impune de către alţii. Liberul cugetător nu este şi nici nu poate fi ateul, care, prin definiţie, înseamnă fără ho Teos, adică fără Dumnezeul Suprem. Ateul se conduce după concepţiile ateiste, adică după teoriile elaborate de alţii şi nu după convingerea proprie – care rezultă în urma cercetării atente şi lăuntrice, nefiind astfel liber cugetător, ci robot-cugetător ! Înţelegerea Adevărului şi a Vieţii, de către sclav-cugetător, este, practic, nulă, chiar în rândul intelectualităţii de elită ! Iată una din perlele aflate la mare vogă, propovăduită în învăţământul mediu şi universitar: „Conform teoriei creaţioniste, omul a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea sa, primii pământeni, Adam şi Eva, populând Paradisul, de unde au fost izgoniţi datorită păcatului originar – voinţa de a cunoaşte. ESTE IDEEA DE FOND A CREŞTINISMULUI (sic!)”
Ce concluzie se poate trage despre un individ care îmbrăţişează asemenea elucubraţii: arierat, viclean, credul sau, pur şi simplu, alienat ? Creaţia lui Adam şi a Evei constituie obiectul Cărţii Genezei, care nici măcar nu face parte din Testamentul lui Cristos – care pune bazele creştinismului. Cartea Genezei este invocată şi de islamişti, dar aceasta nu înseamnă că islamismul este învăţătură creştină. În nici un loc din Geneza şi din întreaga Biblie nu se relatează că Adam şi Eva ar fi populat paradisul, înainte sau după căderea în păcat, ceea ce îi este cunoscut şi unui analfabet ! Sau, poate erudiţii care au făcut asemenea afirmaţie vor să spună că Adam şi Eva au populat paradisul cu animale, ce urmau să evolueze în atei !!
Şi dacă această afirmaţie poate fi pusă pe seama superficialităţii, afirmaţia că păcatul originar este voinţa de a cunoaşte, se identifică cu absurditatea. Noţiunea de păcat apare în Biblie pentru prima oară în cazul lui Cain, care iubea mai mult animalele decât pe om (Geneza 4.3-8), cam cum fac şi pământenii din ziua de astăzi care Îl refuză pe Creator. Dumnezeul nu i-a interzis omului să se înfrupte din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, printr-o poruncă imperativă, ci i-a dat legea morală, a vieţii – preceptul: poţi mânca, după plăcere, din toţi pomii din grădină, dar din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, dacă mănânci... vei muri negreşit (Geneza 2.9, 16). Deci, El l-a informat pe om cu privire la secretul vieţii, în antiteză cu fatalitatea. Dacă Dumnezeul i-ar fi dat porunca imperativă, de interzicere a cunoaşterii, aceasta ar fi sunat astfel: mănâncă din pomul vieţii şi nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, pentru că altfel te omor ! Creatorul, însă, i-a oferit omului abia creat preceptul, adică informaţia că, pe de o parte, are viaţa veşnică în dar, acceptând de bunăvoie să se înfrupte din Pomul vieţii – simbol al credinţei în Logosul Creatorului, iar pe de altă parte, că pierde viaţa veşnică, intrând în intimitate cu binele amalgamat cu răul, cerându-i să nu se lase ispitit de un fruct arătos – dulce, dar şi amar (care nu are nici o legătură cu vreun măr, aşa cum ştiu tradiţionaliştii !!).
Dumnezeul l-a creat pe om liber, nu sclav sau robot şi, în libertate, după informarea precisă pe care i-a dat-o, însoţită şi de avertismentul fatalităţii, i-a oferit posibilitatea ca, prin propria sa voinţă, să aleagă viaţa sau moartea. (Un novice, sigur va muri dacă intră în contact cu o instalaţie electrică complexă, de putere, dar sigur va trăi dacă mai întâi se va iniţia şi va folosi echipamentul de protecţie).
Aşadar, omul în grădina Edenului nu a primit nici o poruncă de interdicţie a cunoaşterii, din partea Creatorului, chiar dacă traducerile confuze din Geneza 2.16; 3.11 şi din 1 Timotei 2.14 contrazic afirmaţia noastră. (Cuvintele: „de călcare a poruncii”, din finalul versetului 2.14, din întâia Epistolă a lui Pavel către Timotei, sunt adăugate artificial de către traducători). Şi dacă nu s-a dat porunca (imperativă), nu a avut loc nici călcarea de poruncă şi, deci, nici păcatul originar de călcare a poruncii date (!) de Creator împotriva (?!) cunoaşterii.
Realitatea este, însă, cu totul alta şi anume că Dumnezeul i-a pus în faţă omului creat ANTITEZA: pozitivul şi negativul, adică viaţa şi moartea, în totală voinţă liberă. Dacă ateii consideră că viaţa este negativul şi cunoaşterea binelui otrăvit de rău este pozitivul, atunci aceştia sunt, cu adevărat, cei mai de plâns oameni. Păcatul originar nu este efectul nici unei fărădelegi, ci este alegerea deliberată a morţii, de către primul om creat...
Creatorul nu a condamnat şi nici nu condamnă pe nimeni pentru voinţa de a cunoaşte. Cunoaşterea binelui şi a răului, ca atribut al pomului din grădina Edenului, nu semnifică nici pe departe cunoaşterea naturii, în sensul de ştiinţă, întrucât cuvântul biblic utilizat este echivalentul grecescului gnosis – cunoaştere profundă, şi nu episteme, care înseamnă cunoaştere superficială. Corespunzător, verbele echivalente acestora sunt ginosko şi respectiv, epistame. Ginosko înseamnă a cunoaşte din interiorul Celui cunoscut şi indică frecvent o relaţie directă între cunoscător şi Cunoscut. De aceea, nici un om nu poate afirma că a cunoscut miezul Pământului sau Soarele, măcar la suprafaţă, dar putem afirma, fără rezerve, că avem informaţii, date, măsurători, scheme logice şi matematice despre fenomene greu accesibile, aştri, miezul Pământului etc. Toate acestea fac obiectul ştiinţei (episteme), având ca echivalente verbele xero, epistame şi nu ginosko, proginosko sau epiginosko. Gnorizo este expresia lui gnosis şi înseamnă a căpăta informaţie despre adevărul (obiectiv), atât pe calea cunoaşterii, cât şi pe calea ştiinţei. De aceea, prin ştiinţă putem căpăta ŞI informaţii false, dar prin cunoaştere, numai informaţii adevărate. În acest context, ignorant este numai cel ce îmbrăţişează falsul şi nicidecum cel care nu posedă tot felul de informaţii furnizate de alţii, majoritatea fictive şi subiective.
Mesajul predominant al Creatorului, către întreaga omenire, este OBLIGAŢIA ŞI NECESITATEA CUNOAŞTERII ! De la un capăt la celălalt al Logosului scris al Creatorului, Acesta, prin glasul profeţilor şi al apostolilor evangelişti, îndeamnă la cunoaştere ! De la creaţie, Dumnezeul Însuşi i-a poruncit omului-pereche să cunoască natura şi nicidecum nu l-a condamnat pentru voinţa de a o cunoaşte! Iată, cu adevărat, PORUNCA (imperativă) din grădina Edenului: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi SUPUNEŢI-L ! STĂPÂNIŢI toată fauna şi VALORIFICAŢI toată flora !... (Geneza 1.28, 29).
Poate fi stăpânit regnul animal şi poate fi valorificat regnul vegetal fără o cunoaştere avansată ? Poate fi supusă natura (pământul) fără cercetare şi fără cunoaştere ?! Creatorul mustră pe poporul Său pentru lipsa voinţei de a cunoaşte, taman invers faţă de cum ştiu ateii. Iată un citat, ca atâtea altele, din Scriptură, care confirmă adevărul: Poporul Meu piere din lipsă de cunoaştere; fiindcă a lepădat cunoaşterea, şi Eu îl voi lepăda şi nu-Mi va mai fi slujitor (Oseah 4.6).
Cunoaşterea, în sens generalizat, cuprinde toată cantitatea de informaţie despre adevărul obiectiv, pe care o posedă entitatea vie superioară, căpătată prin diverse căi, directe şi indirecte. Cunoaşterea căpătată exclusiv pe calea ştiinţei duce, ineluctabil, la imbecilitate, întrucât personalitatea fiinţei în cauză, se transformă într-un organism-robot, care ia tot ce i se oferă, fără discernământ şi fără nici o verificare!! (1 Tesaloniceni 5.21)...
Orice om raţional ştie că natura materială este o dualitate, având în sine binele şi răul. Cine poate să nu fie de acord că apa şi focul sunt benefice şi cine poate susţine că apa şi focul nu sunt malefice ? Şi cine nu remarcă că orice realitate materială are caracter dualitar, concretizat în bine şi în rău ?
Tocmai de aceea, CREATORUL cheamă omul – încă de la creaţie – la CUNOAŞTEREA VIEŢII (BINELUI) şi apoi la ŞTIINŢA NATURII (BINELUI şi a RĂULUI). Cine vrea să capete informaţii despre natură, trebuie să apeleze la cercetarea ştiinţifică şi cine vrea să afle viaţa şi sensul vieţii, TREBUIE SĂ APELEZE LA CUNOAŞTERE. Creatorul nu poate fi aflat şi nici viaţa nu poate fi aflată prin ştiinţă, ci numai prin cunoaştere. Cine vrea să fie integru trebuie să îmbrăţişeze ştiinţa, dar nu fără cunoaştere...
Marea tragedie a omenirii nu este neacceptarea unui Dumnezeu, fie chiar şi a Celui Suprem, ci neacceptarea atotputerniciei, hiperînţelepciunii şi a agapei Dumnezeului (Suprem). Majoritatea oamenilor nu vrea să creadă că Eternul (Yahweh) a venit în Chip de om pe Pământ ! De ce ? Pentru că aceşti oameni nu cred, de fapt, în Adevărul absolut, care este Creatorul Absolut şi tot ce este absolut nu are cum să fie relativ ! El poate orice, dar tot ce face, nu este la nivelul judecăţii extrapolate a omului – care, deocamdată, e limitat la spaţiul tetradimensional şi nu beneficiază de cel multidimensional. A crede într-un dumnezeu nebun, care „învaţă” pe enoriaşi că trebuie să se sinucidă, pentru a merge în Paradis, sau că moştenesc viaţa eternă prin reîncarnare, sau că trebuie să se închine la oseminte „sfinte” sau la diverse chipuri „sfinte”, sau că trebuie să practice sihăstria, sau să împlinească felurite ritualuri pentru mântuire, şi tot ce ţine de antiraţiune şi de ostilitate faţă de Logos, înseamnă A NU CREDE ÎN DUMNEZEUL ABSOLUT ! Orice altă manifestare a credinţei, decât cea în Dumnezeul Suprem, în atotputernicia, hiperînţelepciunea şi agapea Sa, nu este decât un fals, o amăgire, ascunsă la umbra ignoranţei, ipocriziei şi a laşităţii.
Am văzut oameni ce persiflau afirmaţia biblică de creaţie a Evei din coasta lui Adam. Dacă din două celule, gametul mascul şi gametul femel, poate lua naştere un organism uman, atunci cum dintr-o coastă, care conţine o multitudine de celule, citoplasmatice şi neuronice, nu este posibilă teoretic geneza unui organism uman ? Numai un ignorant şi necredincios poate fi pus într-o asemena stare lamentabilă. Pentru el, nimeni - un subiect ilogic, este pe deplin acceptat, dar Creatorul - Subiectul logic, nu este acceptat !
E) POCĂINŢA ÎN ANTITEZĂ CU METANOIA
Pocăinţa, ca unitate lexicală, este preluată din limba rusă – покаяние (pocaianie), care, culmea, NU înseamnă tânguire, lamentaţie, părere de rău, căinţă, aşa cum este adoptat sensul în limba română, ci înseamnă recunoaştere, mărturisire!! (În limba rusă, o neaccentuat se pronunţă a). Pentru a regreta, a avea părere de rău, ruşii folosec cuvântul сожалеть (sojaleti), iar pentru a se căi, aceştia folosesc cuvântul каяться (caiatsia). Sensul etimologic al cuvântului în limba rusă este conform cu Adevărul şi înseamnă a recunoaşte starea de păcat şi a mărturisi această stare direct lui Dumnezeu. Testamentul stipulează clar Cui se adresează această mărturisire, prin cuvântul homologo/ομολογω (Matei 6.6; 1 Ioan 1.9 etc.), care este diferit de exomologo/εξομολογω, acesta din urmă însemnând: a se mărturisi (spovedi) altor semeni pentru diverse uşurări sufleteşti etc. (Iacob 5.16).
În Testament, cuvântul tradus prin a se pocăi este μετανοω (metanoo), care nu se poate traduce fără... μετανοια (metanoia)!! Vom vedea în continuare că acest MESAJ este tocmai poarta de intrare în doctrina creştină! Astfel, mesajul imperativ al lui Mesyah (Dumnezeul Revelat) este diferit în zilele Sale pământeşti faţă de mesajul imperativ de după Proslăvirea Sa. Şi în timp ce mesajul primar a fost: μετανοειτε (metanoite), deci la modul imperativ PREZENT, exprimând astfel un timp cu acţiune durativă, în curs de desfăşurare, NETERMINATĂ, mesajul secundar a fost: μετανοησατε (metanoesate), deci la modul imperativ AORIST, care exprimă un timp cu acţiune nedurativă, precis, ce are loc în momentul primirii mesajului şi care rămâne în permanenţă: ASTĂZI! (Evrei 4.7).
Imperativul prezent exprimă chemarea la MEDITAŢIE* şi nu la lamentare, deplângere, tânguire, căinţă, care sunt reflectarea faptelor proprii şi nu gândirea la Mesajul divin. Debutul predicii lui Ioan botezătorul este: Meditaţi (gândiţi spre Cer), căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat (Matei 3.2). Prin tânguire, pocăință, nu ai cum să vezi că Împărăţia s-a apropiat, dar prin meditaţie (gândire spre Cer) poţi vedea, şi încă bine, care este sensul mesajului imperativ. Iesus, de asemenea, debutează cu următorul mesaj: Meditaţi (gândiţi spre Cer) şi credeţi în Evangelie (Marcu 1.15). Fără meditaţie (gândire spre Cer), poţi să te jeleşti, să te căieşti de faptele tale ani în şir, nu vei putea crede în Evangelie, pentru că nici măcar nu vei şti ce înseamnă evangelie. Meditaţia reprezintă gândirea profundă, gândirea spre Cer, cugetarea asupra fenomenelor abstracte şi reflectarea asupra soluţiilor posibile rezultate în urma analizei acestor fenomene. Metanoia, este un cuvânt compus din substantivul noia (noesis), care înseamnă gândire, şi particula meta, care, spre deosebire de orto (însemnând Pământul, materia), reprezintă Cerul, supermateria.
Imperativul aorist exprimă chemarea expresă la GÂNDIREA CĂTRE DUMNEZEU ŞI ÎMPĂRĂŢIA SA, PRIN OMUL IESUS CRISTOS, neavând absolut nici o legătură cu vreo lamantare de faptele proprii, făcute sau nu după Lege! (Efeseni 1.5; 2.8-10). Aceasta reprezintă metagândirea. Prin urmare, metanoia înainte de Marea Jertfă reprezintă exclusiv meditaţia (gândirea spre Cer), iar după Proslăvirea Cristosului, reprezintă atât meditaţia, cât şi metagândirea.
[*Meditaţia, ca unitate lexicală, este utilizată în mod peiorativ, în special de către religiile hinduite: meditaţia transcedentală, meditaţia yoga etc. Dar acest tip de „meditație” NU este consecinţa gândirii, ci a nongândirii, mai exact al închipuirii, al paranoiei etc, motiv pentru care nu face obiectul lucrării noastre.]
Aşa cum ştim, orice om se naşte iniţial doar biologic, şi numai în funcţie de propria lui voinţă, acesta decide naşterea (sa) de Sus (din Logosul lui Dumnezeu şi din Duhul Său Sfânt - Ioan 3.5), caz în care imperativul prezent al metanoiei (meditaţia) rămâne în permanenţă până la părăsirea trupului biologic! După naşterea din nou (naşterea de Sus, renaşterea), mesajul metanoiei devine şi metagândire, adică gândirea la Dumnezeu şi Împărăţia Sa prin Omul Iesus Cristos.
Pocăinţa este invenţia teologică în deplină antiteză cu Adevărul. Pocăinţa (căinţa, lamentaţia) este concepţia religioasă de mărturisire (spovedire) a păcatelor, în scopul iertării prin post şi rugăciune şi are, în esenţă, părerea de rău privitoare la păcatele anterioare. Invenţia pocăinţei (tânguirii, părerii de rău), de către teologi, are drept scop menţinerea stării de păcat a omenirii, ştiindu-se că asemenea stare duce, inevitabil, la moarte şi nu la viaţă. Încercarea acestora de a înlocui sensul pocăinţei cu ceva asemănător sensului cuvântului biblic: a-şi schimba gândirea faţă de păcat, ţine de ipocrizie, pentru că dacă se doreşte a se renunţa la falsul cuvânt pocăinţă, aceasta se poate realiza prin înlocuirea cuvântului ca atare şi nu prin falsificarea sensului acestuia. Pocăinţa constituie manifestarea de răzvrătire a omului faţă de Planul de salvare al Creatorului prin dreptate, datorită agapei: Atât de mult a agapat Dumnezeul Suprem lumea, încât L-a dat pe Fiul mononăscut să moară, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă (Ioan 3.16). Am subliniat cuvântul dreptate, pentru că Dumnezeul ştie că păcatul omenesc este moştenire naturală adamică (Romani 7.20), şi cuvântul agape, pentru a evidenţia cauza Sacrificiului suprem: consacrarea, adică agapea (Romani 8.1-4).
Scriptura confirmă pe deplin cele afirmate:
„Dumnezeul a închis pe toţi (ebrei şi celelalte naţiuni) în neascultare, pentru ca să-Şi arate mila faţă de toţi” (Romani 11.32)
„Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca Făgăduinţa (vieţii veşnice) să fie dată celor ce cred” (în Numele Lui: Yahşua Mesyah, n.a.) – (Galateni 3.22)
„Prin neascultarea primului om, toţi ceilalţi au fost făcuţi păcătoşi şi, prin ascultarea Omului Iesus a venit îndreptăţirea la viaţă” (Romani 5.19)
„Pe Iesus, Dumnezeul L-a rânduit Jertfă de ispăşire, să-Şi arate dreptatea Lui, trecând cu vederea păcatele înfăptuite mai dinainte” (Romani 3.25)
„Dumnezeul Suprem era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-ne în seamă păcatele”(2 Corinteni 5.19).
Invocarea pocăinţei (lamentaţiei), de către păstorii impostori, nu vizează recunoaşterea stării de păcat a omului care vine la Cristos (sensul adevărat al cuvântului în limba rusă, de unde a fost luat), ci inocularea acestuia cu menţinerea stării sale de păcat şi după convertire în urma credinţei în Jertfa supremă. Astfel, acesta este convins că nu este izbăvit de păcat, așa încât poate continua să păcătuiască, întrucât se mântuieşte prin (po)căinţă! Scriptura mai conţine, însă, şi următorul postulat: Oricine este născut din Dumnezeul (Suprem) nu păcătuieşte, căci se păzeşte şi este păzit şi ferit de cel Rău... cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că germenul Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu – (1 Ioan 5.18; 3.9). De altfel, orice om care doreşte să vadă, îşi dă seama că cel odată unit cu Cristos nu mai are nici un motiv de (po)căinţă. Numai cel care a părăsit volitiv Episinagoga (Adunarea cerească), se (po)căieşte, dar lamentaţia, în asemenea situaţie, nu-i foloseşte la nimic. Concluzia ce rezultă din prezentarea adevărului obiectiv, este următoarea: Toţi cei care NU cred în biruinţa asupra păcatului, prin agapea Creatorului, nu sunt născuţi din El! De aceea, ei se căiesc de păcate şi iar păcătuiesc, cer iertare şi iar se (po)căiesc, pentru că nu vor să-L creadă pe Cristos, logosul Său fiind alarmant de simplu: ...acestea sunt preceptele Sale: să credem în Numele Iesus Cristos şi să ne devotăm unii altora... Cine păzeşte preceptele Lui, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeul rămâne în el. (1 Ioan 3.23, 24).
De fapt, pocăitul regretă faptele lui rele pentru că a fost iertat fără merit de către Dumnezeul Unic. El nu vrea să accepte iertarea gratuită, pe care Dumnezeul o dă oricărui om care acceptă Harul prin credinţă şi nu vrea să vadă că metanoo este verb activ şi nu reflexiv, precum este verbul a se pocăi. Nu e de mirare că „pocăitul” preferă să fie ridiculizat arogându-şi acest epitet, în ciuda faptului că orice enoriaş, altul decât român, îşi spune creştin şi nu căit, lamentat, pocăit...
Binele (viaţa în Cristos) nu implică o căinţă, ci numai răul (viaţa fară El) ! Raţiunea (po)căinţei aparţine erei negative, când nu exista speranţă decât prin faptele (lucrările) proprii, care, implicit erau rele (Eclestiast 12.14) ! Odată cu hotărârea de anulare a acestor fapte, prin iertarea omului de către Dumnezeul Revelat, credinţa şi meditația/metagândirea iau locul pocăinţei.
Să vedem în alte idiomuri, mai reprezentative, ce semnifică metanoia. În germană, aceasta este tradusă prin substantivele: Reue – regret şi Busse – ispăşire (!), căinţă, şi verbele reuen – a regreta şi tun Busse – a avea părere de rău, a face ispăşire! (pentru că ispăşirea lui Cristos nu e suficientă! Vai de noi, dacă astfel credem !!). Nu este întâmplător că în grafica germană, un obiect oarecare, cât ar fi de neînsemnat: şoarece, muscă, piatră, excrement, este scris cu majusculă la început de cuvânt, în contrast cu Dumnezeul Atotputernic, Care, în întreaga Biblie, Se regăseşte scris, prin pronume, numai cu literă mică (!), indiferent dacă El vorbeşte la persoana I-a (Eu/El-Eu), sau dacă I Se vorbeşte, sau dacă Se vorbeşte despre Acelaşi Dumnezeu. Deci, conform limbii germane, câinele, şoarecele sau chiar un animal unicelular prezintă o mai înaltă consideraţie decât Însuşi Creatorul Absolut!!! Dar chiar adresarea prin pronume față de om în general este scrisă cu majusculă la început de cuvânt: Sie (dumneavoastră), dar adresarea faţă de Dumnezeul Atotputernic este scrisă cu literă mică!!
Am lăsat special la urmă idiomul american, întrucât din acesta se traduce cea mai mare parte din literatura creştină! Cuvintele care fac obiectul metanoiei şi a lui metanoo sunt repentance şi respectiv, repent – traduse cu nonşalanţă şi iresponsabilitate de către teologii români de toate nuanţele, prin pocăinţă respectiv, a se pocăi. Trebuie spus că traducerea biblică engleză, de exemplu, nu conţine cuvinte preluate nici din franceză, nici din germană etc, ci din latină sau greacă! Ba, mai mult, chiar şi traducerea românească a lui repentance, prin regret, nu justifică identificarea metanoiei cu (po)căinţa, pentru că regret-ul are la bază latinescul regressus, care înseamnă reîntoarcere, revenire şi nicidecum tânguire, lamentare! Tot astfel, repent, repentance, din originalul englez, nu au de a face cu nici un fel de căinţă, ci ele au la bază latineştile: repeto, care înseamnă a căuta să ajungă (pe cineva, sau ceva), a se îndrepta (în direcţia bună), a reîncepe, a relua, şi repente, care înseamnă instantaneu, adică la timpul aorist, tocmai pentru că metanoo, din Scriptura greacă este, odată cu glorificarea Mântuitorului, la timpul aorist…
F) UMILIREA CAPULUI FEMEII ÎN NUMELE LEGII
Iesus, în predicile sale aducea cu Sine un mesaj inedit, ce consta în informaţia că omul nu are destinaţia Pământ, cum se credea până la venirea Sa în lumea terestră, ci el, omul are ca destinaţie Cerul (simetric – al treilea cer), primind un trup nou, de origine cerească, odată cu dezbrăcarea, neprovocată, de trupul biologic – a cărui soartă este pământul! (Geneza 3.19). Dar Iesus, Revelaţia Dumnezeului Absolut, aducea la cunoştinţă şi condiţia primordială necesară celui care urma să beneficieze de calitatea imperioasă – viaţa. Şi, această condiţie era lepădarea de sine, una şi aceeaşi cu golirea egoului de concepţiile firii adamice, specifice morţii (Matei 16.24). Fireşte că nu este posibil să umpli un vas cu un fluid valoros, fără ca mai întâi să-l goleşti de vechiul conţinut. Or, tocmai aceasta (pre)vestea Iesus: fericirea vieţii veşnice a celor care şi-au golit ego-ul. Iesus nu a spus: fericiţi sunt cei săraci cu mintea, ci cu totul altceva şi anume: fericiţi, cei liberi în duhul propriu (golit de vechea fire, caracteristică morţii), în vederea umplerii cu Duhul vieţii – fenomen ce urma să aibă loc, fizic, după glorificarea Omului Iesus Cristos (odată cu moartea Sa pe cruce) şi, spiritual, la Ziua Cinzecimii, odată cu pogorârea Duhului (Spiritului) Sfânt. În prezent, orice om poate beneficia de acest DAR unic, al vieţii, acceptând golirea (sărăcirea) de vechea conştiinţă (duhul propriu, firea adamică, biologică) şi umplerea cu noua conştiinţă (Duhul Sfânt), fenomen realizat NUMAI prin credinţă în El).
Iată că celebrul dicton nu ne prezină un Autor ce îndeamnă omul la ignoranţă, ca virtute (!), ci la conectarea la cele mai înalte cote ale Gândirii, pentru că, într-adevăr numai un imbecil poate înţelege anapoda mesajul mesianic al lui Iesus. Toţi cei care întrebuinţează pentru prost expresia sărac cu duhul, sunt atât ignoranţi cu privire la conţinutul Scripturii, cât şi superficiali şi creduli, pentru că nu se întreabă nici măcar ce-i acela duh şi cum poate fi un om sărac sau bogat în acesta! Desigur, toţi aceştia nu sunt nici bogaţi (în duh) şi nici intelectuali de elită, ci doar săraci cu mintea.
Traducerea ortodoxă sărac cu duhul a avut un impact general asupra enoriaşilor – slabi cunoscători ai Scripturii – ceea ce a dus la preluarea şi transformarea de către aceştia a unui dicton celebru, într-o banală expresie peiorativă. Expresia transmisă de Testament este următoarea: makarioi oi ptohoi to pneumati. Dacă privim atent, observăm că to pneumati reprezintă substantivul duh (spirit) la cazul dativ plural, ceea ce nu poate reprezenta sub nici o formă o asociere cu săracii, citaţi în dicton! O traducere, însă, de genul: fericiţi (sunt) cei liberi (săraci) în duh (spirit), poate exprima, indubitabil, esenţa dictonului!! Iesus nu a vorbit o singură dată despre secretul vieţii – care constă în golirea ego-ului de vechea concepţie despre viaţă (ateistă, idolatră, necrolatră etc, etc.), ci de nenumărate ori. Astfel, El afirma, fără echivoc: dacă vrea cineva să-L urmeze, trebuie să se golească de sine (ego-ul său să devină liber) - (Matei 16.24); dacă „însetează” cineva, să vină la El... pentru (a bea) „apa vie” (Ioan 7.37, 38); cunsocând Adevărul, Acesta vă face liberi (Ioan 8.32)...
C) EXISTĂ PREDESTINARE ?
Textul literal este mijlocul cel mai eficient de a-l aservi pe om, adică de a-l face sclav, nu prin constrângere, ci deliberat, stăpânului viclean. În acest sens, nu este de mirare cum sub masca solicitudinii faţă de om, oligarhia religioasă neoprotestantă lansează o aşa-zisă nouă traducere a Noului Testament, care nu are, practic, nici o legătură cu Testamentul lui Cristos, redactat în greacă – adus drept argument la întocmirea aberantului text! Astfel, substantivul dulos, existent în textul original (grecesc), este peste tot înlocuit cu sclabos (sclavos), tocmai pentru a nu se evidenţia antiteza dintre forma socială nesclavagistă a statului antic Israel, al cărui Dumnezeu era Yahweh, şi forma socială sclavagistă, a celorlalte state antice, care nu Îl aveau pe Dumnezeul lui Israel. Sclabono înseamnă: a aservi, a subjuga, a asupri, a obliga, a depersonaliza, iar duleuo înseamnă: a lucra, a funcţiona, a munci, a avea serviciu, a sluji, astfel încât cele două cuvinte: sclavos şi dulos, pot fi confundate doar de către ignoranţi şi vicleni. Culmea este că cele două cuvinte sunt chiar în antiteză, fiind doar parţial sinonime ! Şi, în timp ce sclavos are drept caracteristică esenţială aservirea şi, deci, slujirea în lipsa libertăţii, dulos are, în principal, drept caracteristică libertatea şi, deci, slujirea liberă ! (Ioan 8.32). Dulos este slujitorul devotat deliberat, în antiteză cu sclavos, care îl reprezintă pe slujitorul aservit. În acest context, ucenicii lui Cristos nu sunt sclavi ai Lui, ci LUCRĂTORI devotaţi, de bună voie !! Esenţa Lucrării lui Cristos este eliberarea omului de tot ce-i îngrădeşte libertatea (eleuteria): zei, forţe oculte, religii, vrăjitoríi, gravitaţie astrală, magnetism etc. (Galateni 5.1!). Cristos ne-a chemat la libertate (nu pentru închinarea la trupul cărnii-sarx), ci pentru a ne sluji (duleo!) unii altora în agape (Galateni 6.13). Aşadar, duleo şi dulia au ca simbol libertatea şi nu privarea de libertate (sclavia), cum cred teologii! Sensul de vasalitate şi de a fi sub o autoritate, se utilizează, pentru dulia, numai în contrast cu eleuteria pentru a semnifica antiteza dintre cel aflat sub lege şi cel aflat sub Har (Galateni 4.25). Aşa-zisa nouă traducere, călăuzită de Iosif Ţon, constituie doar un noian de falsuri şi interpretări tendenţioase şi penibile, neavând nici o legătură cu THE GREEK NEW TESTAMENT, invocat ca bază de traducere a „noului testament”. Trebuie remarcat că până la Iosif Ţon, nici cei mai ardenţi anticrişti nu au reuşit falsificarea textului original al Scripturii, motiv pentru care acesta este UNIC şi, în acelaşi timp, deschizător de drumuri pentru următorii realizatori de traduceri având drept conţinut interpretarea lumească a Scripturii, în scopul creării noii scripturi, a anticristului!
Şi pentru că am subliniat aici libertatea, este momentul să aducem în discuţie un fenomen, la fel de controversat şi invocat în multe doctrine, şi anume, predestinarea. Fireşte că libertatea nu poate fi compatibilă cu predestinarea, care, prin excelenţă, este efectul dictatului şi nicidecum al voinţei libere! În acest context, referitor la soarta omului, Scriptura pare a fi incoerentă când afirmă că: nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeul, care arată milă (Romani 9.16), în contrast cu aceeaşi Scriptură, care afirmă: ...El face să răsară soarele Său şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi... (Matei 5.45) etc. Scriptura, logosul scris al Creatorului, nu poate exprima, în esenţă, decât adevărul (absolut). Ceea ce trebuie să ştie fiecare om interesat îl constituie faptul că: TIMPUL DE EXISTENŢĂ BIOLOGICĂ AL ORICĂREI FIINŢE UMANE, DE LA NAŞTERE PÂNĂ LA DECES, ESTE, ÎN AFARA SPAŢIULUI TETRADIMENSIONAL, INTEGRAT. În acest precept, Dumnezeul CUNOAŞTE pe fiecare om dacă Îl va urma sau Îl va respinge, în cursul vieţii sale trăite în trupul biologic. Astfel predestinează pe om Dumnezeul: în funcţie de decizia personală a fiecăruia din aceştia!!! (Filipeni 2.13). De-a lungul timpului scurs de la venirea Adevărului pe pământ, respectiv de la momentul emanu-El, teologii şi religioşii creştini au susţinut aproape în unanimitate doctrina predestinării, invocând textul literal al Scripturii – care, după cum ştim, duce la abrutizare, fără invocarea Duhului Sfânt!! Judecând superficial, motivul ce determină ca unii oameni să scape miraculos din accidente, în contrast cu alţii, ce pier cu uşurinţă, îl constituie hazardul, norocul, destinul etc. Judecând în profunzime, ne putem da seama că asemenea motive sunt mai degrabă invenţii pentru a justifica impotenţa mintală a omului lipsit de Logos, care preferă o gândire la nivelul primatelor. Astfel nu e de mirare că oameni de ştiinţă japonezi afirmă că cimpanzeul este superior elevului de şcoală, pentru că ştie pe ce buton să apese pentru a repeta schema numerică de pe ecran. Dar acest om de ştiinţă, născut probabil cu fontanela închisă, nu a aflat încă, că animalele au memorie şi că un asemenea fenomen „descoperit” nu reprezintă nimic senzaţional. Omul, însă, poate crea şi comunica prin vorbire! Aceasta este, într-adevăr, senzaţional! Destinul, norocul, hazardul (întâmplarea nedirijată) sunt doar efecte şi nu cauze primare. Omul este apărat NUMAI dacă are de CINE să fie apărat. Omul care NU are nevoie de Dumnezeul Absolut, Care S-a revelat pe pământ, nu are apărare şi astfel este supus la orice riscuri, spre deosebire de cel al cărui Dumnezeu este Yah-Şua (Ieh-sous, citit Iesus) şi căruia nu-i pasă când îşi termină „misiunea” pe pământ, pentru că posedă în sine un trup virtual, de structură supermaterială...
Pentru a înţelege mesajul Adevărului, este imperios să cunoaştem sensul cuvântului a crede, împreună cu derivatele acestuia. Astfel, a considera, a crede de cuviinţă, a fi de părere, reprezintă sensul grecescului nomizo, în contrast cu a fi convins, a crede cu certitudine, care reprezintă sensul grecescului pisteuo. Fireşte, că legat de credinţă nu poate fi decât pisteuo. De aceea, acţiunea verbului este benefică după o cercetare atentă, lăuntrică, a subiectului crezut, caz în care avem de a face cu credinţa – cuvânt eliptic de plural (chiar dacă veleitarii sunt de altă părere !). Dimpotrivă, fără cercetare atentă, logică, acţiunea verbului devine malefică, consecinţa firească ne mai fiind credinţa, ca în primul caz, ci credulitatea şi fanatismul ! În acest precept, nu e de mirare că acordul între cel în cauză şi cei care sunt de altă părere se realizează prin dictatură, violenţă şi sinucideri în scopul uciderilor în masă – cazul religiilor anticriste.
Credincios înseamnă, în principal, cel ce trăieşte prin credinţă, iar fidel înseamnă statornic în sentimente şi în convingeri, devotat, fiind opusul trădătorului. Creatorul nu are cum să fie credincios, pentru că El nu trăieşte prin credinţă; Lui toate îi sunt direct accesibile. El este fidel şi infailibil !
Confundarea credinţei cu concepţia lumească (umană) despre viaţă şi moarte, în diversitatea ei, este consecinţa logică a NECUNOAŞTERII. Un ignorant nu poate face afirmaţii despre Divinitate, Scriptură, Adevăr, credinţă, decât în necunoştinţă de cauză. Afirmaţiile sale vor fi, inevitabil, false, şi acceptate doar de către creduli. Şi tocmai credulitatea este în antiteză cu credinţa. Credincios este cel ce are credinţă numai în Adevăr, spre deosebire de credul, care crede orice absurdităţi, sfidând însăşi propria sa minte. A numi credincioşi pe cei ce se închină la oase mortuare (aşa-zisele moaşte) reprezintă nu numai o gravă atingere la adresa Dumnezeului Atotputernic, dar chiar şi la adresa ştiinţelor naturale!
Diversele concepţii lumeşti: adoraţia zeilor, glorificarea omului biologic, glorificarea anumitor animale, adoraţia îngerilor, adoraţia sfinţilor – adică a unor morţi (necrolatria), adoraţia cultelor religioase înfiinţate prin falsificarea creştinismului, toate acestea, ca şi multe altele asemănătoare, sunt concepţii spirituale omeneşti, având ca motivaţie credulitatea şi nu pot fi denumite „credinţe”, decât de către profani. Credulitatea este maladia umană, ce stă la baza tuturor neajunsurilor omului de pe Terra, este prelungirea stării de sclavie spirituală a omenirii. Acceptarea deliberată a nebuniei unei minţi bolnave, de către mase întregi de oameni, fără a fi invocat darul cel mai de preţ al omului biologic – gândirea superioară (profundă, liberă), duce la tot felul de concepţii, care mai de care mai năstruşnice şi mai aberante.
Credinţa, spre deosebire de credulitate, nu este acceptarea oarbă a informaţiei referitoare la o doctrină, la un fenomen, ci este, în primul rând, reazem al temeliei (deci, mai mult decât temelie !), convingere nezguduită, certitudine, în greceşte – ipostates şi, în al doilea rând, atestarea, supunerea la probă a convingerii, în greceşte – eleghos. În acest precept, credinţa este numai în Creator, în Logosul Său şi în cele ce nu se văd (nu se percep cu simţurile primatelor, dar se percep prin intuiţie). Nu foloseşte la nimic bun însuşirea oarbă a conţinutului diverselor scrieri fanteziste, etalate ca piatră filosofală, scrieri ce se regăsesc, în majoritatea lor, în toate religiile de pe Glob. Iesus a spus: Cunoscând Adevărul deveniţi liberi (Ioan 8.32), iar apostolul Paulos spunea şi el: Cercetaţi toate lucrurile şi reţineţi ceea ce este just (1 Tesaloniceni 5.21), şi îndemnurile oferite de Cartea Adevărului pot continua.
Omul, dacă vrea să trăiască prin credinţă, trebuie să fie liber cugetător şi nu silit să creadă cum i se impune de către alţii. Liberul cugetător nu este şi nici nu poate fi ateul, care, prin definiţie, înseamnă fără ho Teos, adică fără Dumnezeul Suprem. Ateul se conduce după concepţiile ateiste, adică după teoriile elaborate de alţii şi nu după convingerea proprie – care rezultă în urma cercetării atente şi lăuntrice, nefiind astfel liber cugetător, ci robot-cugetător ! Înţelegerea Adevărului şi a Vieţii, de către sclav-cugetător, este, practic, nulă, chiar în rândul intelectualităţii de elită ! Iată una din perlele aflate la mare vogă, propovăduită în învăţământul mediu şi universitar: „Conform teoriei creaţioniste, omul a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea sa, primii pământeni, Adam şi Eva, populând Paradisul, de unde au fost izgoniţi datorită păcatului originar – voinţa de a cunoaşte. ESTE IDEEA DE FOND A CREŞTINISMULUI (sic!)”
Ce concluzie se poate trage despre un individ care îmbrăţişează asemenea elucubraţii: arierat, viclean, credul sau, pur şi simplu, alienat ? Creaţia lui Adam şi a Evei constituie obiectul Cărţii Genezei, care nici măcar nu face parte din Testamentul lui Cristos – care pune bazele creştinismului. Cartea Genezei este invocată şi de islamişti, dar aceasta nu înseamnă că islamismul este învăţătură creştină. În nici un loc din Geneza şi din întreaga Biblie nu se relatează că Adam şi Eva ar fi populat paradisul, înainte sau după căderea în păcat, ceea ce îi este cunoscut şi unui analfabet ! Sau, poate erudiţii care au făcut asemenea afirmaţie vor să spună că Adam şi Eva au populat paradisul cu animale, ce urmau să evolueze în atei !!
Şi dacă această afirmaţie poate fi pusă pe seama superficialităţii, afirmaţia că păcatul originar este voinţa de a cunoaşte, se identifică cu absurditatea. Noţiunea de păcat apare în Biblie pentru prima oară în cazul lui Cain, care iubea mai mult animalele decât pe om (Geneza 4.3-8), cam cum fac şi pământenii din ziua de astăzi care Îl refuză pe Creator. Dumnezeul nu i-a interzis omului să se înfrupte din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, printr-o poruncă imperativă, ci i-a dat legea morală, a vieţii – preceptul: poţi mânca, după plăcere, din toţi pomii din grădină, dar din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, dacă mănânci... vei muri negreşit (Geneza 2.9, 16). Deci, El l-a informat pe om cu privire la secretul vieţii, în antiteză cu fatalitatea. Dacă Dumnezeul i-ar fi dat porunca imperativă, de interzicere a cunoaşterii, aceasta ar fi sunat astfel: mănâncă din pomul vieţii şi nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, pentru că altfel te omor ! Creatorul, însă, i-a oferit omului abia creat preceptul, adică informaţia că, pe de o parte, are viaţa veşnică în dar, acceptând de bunăvoie să se înfrupte din Pomul vieţii – simbol al credinţei în Logosul Creatorului, iar pe de altă parte, că pierde viaţa veşnică, intrând în intimitate cu binele amalgamat cu răul, cerându-i să nu se lase ispitit de un fruct arătos – dulce, dar şi amar (care nu are nici o legătură cu vreun măr, aşa cum ştiu tradiţionaliştii !!).
Dumnezeul l-a creat pe om liber, nu sclav sau robot şi, în libertate, după informarea precisă pe care i-a dat-o, însoţită şi de avertismentul fatalităţii, i-a oferit posibilitatea ca, prin propria sa voinţă, să aleagă viaţa sau moartea. (Un novice, sigur va muri dacă intră în contact cu o instalaţie electrică complexă, de putere, dar sigur va trăi dacă mai întâi se va iniţia şi va folosi echipamentul de protecţie).
Aşadar, omul în grădina Edenului nu a primit nici o poruncă de interdicţie a cunoaşterii, din partea Creatorului, chiar dacă traducerile confuze din Geneza 2.16; 3.11 şi din 1 Timotei 2.14 contrazic afirmaţia noastră. (Cuvintele: „de călcare a poruncii”, din finalul versetului 2.14, din întâia Epistolă a lui Pavel către Timotei, sunt adăugate artificial de către traducători). Şi dacă nu s-a dat porunca (imperativă), nu a avut loc nici călcarea de poruncă şi, deci, nici păcatul originar de călcare a poruncii date (!) de Creator împotriva (?!) cunoaşterii.
Realitatea este, însă, cu totul alta şi anume că Dumnezeul i-a pus în faţă omului creat ANTITEZA: pozitivul şi negativul, adică viaţa şi moartea, în totală voinţă liberă. Dacă ateii consideră că viaţa este negativul şi cunoaşterea binelui otrăvit de rău este pozitivul, atunci aceştia sunt, cu adevărat, cei mai de plâns oameni. Păcatul originar nu este efectul nici unei fărădelegi, ci este alegerea deliberată a morţii, de către primul om creat...
Creatorul nu a condamnat şi nici nu condamnă pe nimeni pentru voinţa de a cunoaşte. Cunoaşterea binelui şi a răului, ca atribut al pomului din grădina Edenului, nu semnifică nici pe departe cunoaşterea naturii, în sensul de ştiinţă, întrucât cuvântul biblic utilizat este echivalentul grecescului gnosis – cunoaştere profundă, şi nu episteme, care înseamnă cunoaştere superficială. Corespunzător, verbele echivalente acestora sunt ginosko şi respectiv, epistame. Ginosko înseamnă a cunoaşte din interiorul Celui cunoscut şi indică frecvent o relaţie directă între cunoscător şi Cunoscut. De aceea, nici un om nu poate afirma că a cunoscut miezul Pământului sau Soarele, măcar la suprafaţă, dar putem afirma, fără rezerve, că avem informaţii, date, măsurători, scheme logice şi matematice despre fenomene greu accesibile, aştri, miezul Pământului etc. Toate acestea fac obiectul ştiinţei (episteme), având ca echivalente verbele xero, epistame şi nu ginosko, proginosko sau epiginosko. Gnorizo este expresia lui gnosis şi înseamnă a căpăta informaţie despre adevărul (obiectiv), atât pe calea cunoaşterii, cât şi pe calea ştiinţei. De aceea, prin ştiinţă putem căpăta ŞI informaţii false, dar prin cunoaştere, numai informaţii adevărate. În acest context, ignorant este numai cel ce îmbrăţişează falsul şi nicidecum cel care nu posedă tot felul de informaţii furnizate de alţii, majoritatea fictive şi subiective.
Mesajul predominant al Creatorului, către întreaga omenire, este OBLIGAŢIA ŞI NECESITATEA CUNOAŞTERII ! De la un capăt la celălalt al Logosului scris al Creatorului, Acesta, prin glasul profeţilor şi al apostolilor evangelişti, îndeamnă la cunoaştere ! De la creaţie, Dumnezeul Însuşi i-a poruncit omului-pereche să cunoască natura şi nicidecum nu l-a condamnat pentru voinţa de a o cunoaşte! Iată, cu adevărat, PORUNCA (imperativă) din grădina Edenului: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi SUPUNEŢI-L ! STĂPÂNIŢI toată fauna şi VALORIFICAŢI toată flora !... (Geneza 1.28, 29).
Poate fi stăpânit regnul animal şi poate fi valorificat regnul vegetal fără o cunoaştere avansată ? Poate fi supusă natura (pământul) fără cercetare şi fără cunoaştere ?! Creatorul mustră pe poporul Său pentru lipsa voinţei de a cunoaşte, taman invers faţă de cum ştiu ateii. Iată un citat, ca atâtea altele, din Scriptură, care confirmă adevărul: Poporul Meu piere din lipsă de cunoaştere; fiindcă a lepădat cunoaşterea, şi Eu îl voi lepăda şi nu-Mi va mai fi slujitor (Oseah 4.6).
Cunoaşterea, în sens generalizat, cuprinde toată cantitatea de informaţie despre adevărul obiectiv, pe care o posedă entitatea vie superioară, căpătată prin diverse căi, directe şi indirecte. Cunoaşterea căpătată exclusiv pe calea ştiinţei duce, ineluctabil, la imbecilitate, întrucât personalitatea fiinţei în cauză, se transformă într-un organism-robot, care ia tot ce i se oferă, fără discernământ şi fără nici o verificare!! (1 Tesaloniceni 5.21)...
Orice om raţional ştie că natura materială este o dualitate, având în sine binele şi răul. Cine poate să nu fie de acord că apa şi focul sunt benefice şi cine poate susţine că apa şi focul nu sunt malefice ? Şi cine nu remarcă că orice realitate materială are caracter dualitar, concretizat în bine şi în rău ?
Tocmai de aceea, CREATORUL cheamă omul – încă de la creaţie – la CUNOAŞTEREA VIEŢII (BINELUI) şi apoi la ŞTIINŢA NATURII (BINELUI şi a RĂULUI). Cine vrea să capete informaţii despre natură, trebuie să apeleze la cercetarea ştiinţifică şi cine vrea să afle viaţa şi sensul vieţii, TREBUIE SĂ APELEZE LA CUNOAŞTERE. Creatorul nu poate fi aflat şi nici viaţa nu poate fi aflată prin ştiinţă, ci numai prin cunoaştere. Cine vrea să fie integru trebuie să îmbrăţişeze ştiinţa, dar nu fără cunoaştere...
Marea tragedie a omenirii nu este neacceptarea unui Dumnezeu, fie chiar şi a Celui Suprem, ci neacceptarea atotputerniciei, hiperînţelepciunii şi a agapei Dumnezeului (Suprem). Majoritatea oamenilor nu vrea să creadă că Eternul (Yahweh) a venit în Chip de om pe Pământ ! De ce ? Pentru că aceşti oameni nu cred, de fapt, în Adevărul absolut, care este Creatorul Absolut şi tot ce este absolut nu are cum să fie relativ ! El poate orice, dar tot ce face, nu este la nivelul judecăţii extrapolate a omului – care, deocamdată, e limitat la spaţiul tetradimensional şi nu beneficiază de cel multidimensional. A crede într-un dumnezeu nebun, care „învaţă” pe enoriaşi că trebuie să se sinucidă, pentru a merge în Paradis, sau că moştenesc viaţa eternă prin reîncarnare, sau că trebuie să se închine la oseminte „sfinte” sau la diverse chipuri „sfinte”, sau că trebuie să practice sihăstria, sau să împlinească felurite ritualuri pentru mântuire, şi tot ce ţine de antiraţiune şi de ostilitate faţă de Logos, înseamnă A NU CREDE ÎN DUMNEZEUL ABSOLUT ! Orice altă manifestare a credinţei, decât cea în Dumnezeul Suprem, în atotputernicia, hiperînţelepciunea şi agapea Sa, nu este decât un fals, o amăgire, ascunsă la umbra ignoranţei, ipocriziei şi a laşităţii.
Am văzut oameni ce persiflau afirmaţia biblică de creaţie a Evei din coasta lui Adam. Dacă din două celule, gametul mascul şi gametul femel, poate lua naştere un organism uman, atunci cum dintr-o coastă, care conţine o multitudine de celule, citoplasmatice şi neuronice, nu este posibilă teoretic geneza unui organism uman ? Numai un ignorant şi necredincios poate fi pus într-o asemena stare lamentabilă. Pentru el, nimeni - un subiect ilogic, este pe deplin acceptat, dar Creatorul - Subiectul logic, nu este acceptat !
E) POCĂINŢA ÎN ANTITEZĂ CU METANOIA
Pocăinţa, ca unitate lexicală, este preluată din limba rusă – покаяние (pocaianie), care, culmea, NU înseamnă tânguire, lamentaţie, părere de rău, căinţă, aşa cum este adoptat sensul în limba română, ci înseamnă recunoaştere, mărturisire!! (În limba rusă, o neaccentuat se pronunţă a). Pentru a regreta, a avea părere de rău, ruşii folosec cuvântul сожалеть (sojaleti), iar pentru a se căi, aceştia folosesc cuvântul каяться (caiatsia). Sensul etimologic al cuvântului în limba rusă este conform cu Adevărul şi înseamnă a recunoaşte starea de păcat şi a mărturisi această stare direct lui Dumnezeu. Testamentul stipulează clar Cui se adresează această mărturisire, prin cuvântul homologo/ομολογω (Matei 6.6; 1 Ioan 1.9 etc.), care este diferit de exomologo/εξομολογω, acesta din urmă însemnând: a se mărturisi (spovedi) altor semeni pentru diverse uşurări sufleteşti etc. (Iacob 5.16).
În Testament, cuvântul tradus prin a se pocăi este μετανοω (metanoo), care nu se poate traduce fără... μετανοια (metanoia)!! Vom vedea în continuare că acest MESAJ este tocmai poarta de intrare în doctrina creştină! Astfel, mesajul imperativ al lui Mesyah (Dumnezeul Revelat) este diferit în zilele Sale pământeşti faţă de mesajul imperativ de după Proslăvirea Sa. Şi în timp ce mesajul primar a fost: μετανοειτε (metanoite), deci la modul imperativ PREZENT, exprimând astfel un timp cu acţiune durativă, în curs de desfăşurare, NETERMINATĂ, mesajul secundar a fost: μετανοησατε (metanoesate), deci la modul imperativ AORIST, care exprimă un timp cu acţiune nedurativă, precis, ce are loc în momentul primirii mesajului şi care rămâne în permanenţă: ASTĂZI! (Evrei 4.7).
Imperativul prezent exprimă chemarea la MEDITAŢIE* şi nu la lamentare, deplângere, tânguire, căinţă, care sunt reflectarea faptelor proprii şi nu gândirea la Mesajul divin. Debutul predicii lui Ioan botezătorul este: Meditaţi (gândiţi spre Cer), căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat (Matei 3.2). Prin tânguire, pocăință, nu ai cum să vezi că Împărăţia s-a apropiat, dar prin meditaţie (gândire spre Cer) poţi vedea, şi încă bine, care este sensul mesajului imperativ. Iesus, de asemenea, debutează cu următorul mesaj: Meditaţi (gândiţi spre Cer) şi credeţi în Evangelie (Marcu 1.15). Fără meditaţie (gândire spre Cer), poţi să te jeleşti, să te căieşti de faptele tale ani în şir, nu vei putea crede în Evangelie, pentru că nici măcar nu vei şti ce înseamnă evangelie. Meditaţia reprezintă gândirea profundă, gândirea spre Cer, cugetarea asupra fenomenelor abstracte şi reflectarea asupra soluţiilor posibile rezultate în urma analizei acestor fenomene. Metanoia, este un cuvânt compus din substantivul noia (noesis), care înseamnă gândire, şi particula meta, care, spre deosebire de orto (însemnând Pământul, materia), reprezintă Cerul, supermateria.
Imperativul aorist exprimă chemarea expresă la GÂNDIREA CĂTRE DUMNEZEU ŞI ÎMPĂRĂŢIA SA, PRIN OMUL IESUS CRISTOS, neavând absolut nici o legătură cu vreo lamantare de faptele proprii, făcute sau nu după Lege! (Efeseni 1.5; 2.8-10). Aceasta reprezintă metagândirea. Prin urmare, metanoia înainte de Marea Jertfă reprezintă exclusiv meditaţia (gândirea spre Cer), iar după Proslăvirea Cristosului, reprezintă atât meditaţia, cât şi metagândirea.
[*Meditaţia, ca unitate lexicală, este utilizată în mod peiorativ, în special de către religiile hinduite: meditaţia transcedentală, meditaţia yoga etc. Dar acest tip de „meditație” NU este consecinţa gândirii, ci a nongândirii, mai exact al închipuirii, al paranoiei etc, motiv pentru care nu face obiectul lucrării noastre.]
Aşa cum ştim, orice om se naşte iniţial doar biologic, şi numai în funcţie de propria lui voinţă, acesta decide naşterea (sa) de Sus (din Logosul lui Dumnezeu şi din Duhul Său Sfânt - Ioan 3.5), caz în care imperativul prezent al metanoiei (meditaţia) rămâne în permanenţă până la părăsirea trupului biologic! După naşterea din nou (naşterea de Sus, renaşterea), mesajul metanoiei devine şi metagândire, adică gândirea la Dumnezeu şi Împărăţia Sa prin Omul Iesus Cristos.
Pocăinţa este invenţia teologică în deplină antiteză cu Adevărul. Pocăinţa (căinţa, lamentaţia) este concepţia religioasă de mărturisire (spovedire) a păcatelor, în scopul iertării prin post şi rugăciune şi are, în esenţă, părerea de rău privitoare la păcatele anterioare. Invenţia pocăinţei (tânguirii, părerii de rău), de către teologi, are drept scop menţinerea stării de păcat a omenirii, ştiindu-se că asemenea stare duce, inevitabil, la moarte şi nu la viaţă. Încercarea acestora de a înlocui sensul pocăinţei cu ceva asemănător sensului cuvântului biblic: a-şi schimba gândirea faţă de păcat, ţine de ipocrizie, pentru că dacă se doreşte a se renunţa la falsul cuvânt pocăinţă, aceasta se poate realiza prin înlocuirea cuvântului ca atare şi nu prin falsificarea sensului acestuia. Pocăinţa constituie manifestarea de răzvrătire a omului faţă de Planul de salvare al Creatorului prin dreptate, datorită agapei: Atât de mult a agapat Dumnezeul Suprem lumea, încât L-a dat pe Fiul mononăscut să moară, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă (Ioan 3.16). Am subliniat cuvântul dreptate, pentru că Dumnezeul ştie că păcatul omenesc este moştenire naturală adamică (Romani 7.20), şi cuvântul agape, pentru a evidenţia cauza Sacrificiului suprem: consacrarea, adică agapea (Romani 8.1-4).
Scriptura confirmă pe deplin cele afirmate:
„Dumnezeul a închis pe toţi (ebrei şi celelalte naţiuni) în neascultare, pentru ca să-Şi arate mila faţă de toţi” (Romani 11.32)
„Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca Făgăduinţa (vieţii veşnice) să fie dată celor ce cred” (în Numele Lui: Yahşua Mesyah, n.a.) – (Galateni 3.22)
„Prin neascultarea primului om, toţi ceilalţi au fost făcuţi păcătoşi şi, prin ascultarea Omului Iesus a venit îndreptăţirea la viaţă” (Romani 5.19)
„Pe Iesus, Dumnezeul L-a rânduit Jertfă de ispăşire, să-Şi arate dreptatea Lui, trecând cu vederea păcatele înfăptuite mai dinainte” (Romani 3.25)
„Dumnezeul Suprem era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-ne în seamă păcatele”(2 Corinteni 5.19).
Invocarea pocăinţei (lamentaţiei), de către păstorii impostori, nu vizează recunoaşterea stării de păcat a omului care vine la Cristos (sensul adevărat al cuvântului în limba rusă, de unde a fost luat), ci inocularea acestuia cu menţinerea stării sale de păcat şi după convertire în urma credinţei în Jertfa supremă. Astfel, acesta este convins că nu este izbăvit de păcat, așa încât poate continua să păcătuiască, întrucât se mântuieşte prin (po)căinţă! Scriptura mai conţine, însă, şi următorul postulat: Oricine este născut din Dumnezeul (Suprem) nu păcătuieşte, căci se păzeşte şi este păzit şi ferit de cel Rău... cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că germenul Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu – (1 Ioan 5.18; 3.9). De altfel, orice om care doreşte să vadă, îşi dă seama că cel odată unit cu Cristos nu mai are nici un motiv de (po)căinţă. Numai cel care a părăsit volitiv Episinagoga (Adunarea cerească), se (po)căieşte, dar lamentaţia, în asemenea situaţie, nu-i foloseşte la nimic. Concluzia ce rezultă din prezentarea adevărului obiectiv, este următoarea: Toţi cei care NU cred în biruinţa asupra păcatului, prin agapea Creatorului, nu sunt născuţi din El! De aceea, ei se căiesc de păcate şi iar păcătuiesc, cer iertare şi iar se (po)căiesc, pentru că nu vor să-L creadă pe Cristos, logosul Său fiind alarmant de simplu: ...acestea sunt preceptele Sale: să credem în Numele Iesus Cristos şi să ne devotăm unii altora... Cine păzeşte preceptele Lui, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeul rămâne în el. (1 Ioan 3.23, 24).
De fapt, pocăitul regretă faptele lui rele pentru că a fost iertat fără merit de către Dumnezeul Unic. El nu vrea să accepte iertarea gratuită, pe care Dumnezeul o dă oricărui om care acceptă Harul prin credinţă şi nu vrea să vadă că metanoo este verb activ şi nu reflexiv, precum este verbul a se pocăi. Nu e de mirare că „pocăitul” preferă să fie ridiculizat arogându-şi acest epitet, în ciuda faptului că orice enoriaş, altul decât român, îşi spune creştin şi nu căit, lamentat, pocăit...
Binele (viaţa în Cristos) nu implică o căinţă, ci numai răul (viaţa fară El) ! Raţiunea (po)căinţei aparţine erei negative, când nu exista speranţă decât prin faptele (lucrările) proprii, care, implicit erau rele (Eclestiast 12.14) ! Odată cu hotărârea de anulare a acestor fapte, prin iertarea omului de către Dumnezeul Revelat, credinţa şi meditația/metagândirea iau locul pocăinţei.
Să vedem în alte idiomuri, mai reprezentative, ce semnifică metanoia. În germană, aceasta este tradusă prin substantivele: Reue – regret şi Busse – ispăşire (!), căinţă, şi verbele reuen – a regreta şi tun Busse – a avea părere de rău, a face ispăşire! (pentru că ispăşirea lui Cristos nu e suficientă! Vai de noi, dacă astfel credem !!). Nu este întâmplător că în grafica germană, un obiect oarecare, cât ar fi de neînsemnat: şoarece, muscă, piatră, excrement, este scris cu majusculă la început de cuvânt, în contrast cu Dumnezeul Atotputernic, Care, în întreaga Biblie, Se regăseşte scris, prin pronume, numai cu literă mică (!), indiferent dacă El vorbeşte la persoana I-a (Eu/El-Eu), sau dacă I Se vorbeşte, sau dacă Se vorbeşte despre Acelaşi Dumnezeu. Deci, conform limbii germane, câinele, şoarecele sau chiar un animal unicelular prezintă o mai înaltă consideraţie decât Însuşi Creatorul Absolut!!! Dar chiar adresarea prin pronume față de om în general este scrisă cu majusculă la început de cuvânt: Sie (dumneavoastră), dar adresarea faţă de Dumnezeul Atotputernic este scrisă cu literă mică!!
Am lăsat special la urmă idiomul american, întrucât din acesta se traduce cea mai mare parte din literatura creştină! Cuvintele care fac obiectul metanoiei şi a lui metanoo sunt repentance şi respectiv, repent – traduse cu nonşalanţă şi iresponsabilitate de către teologii români de toate nuanţele, prin pocăinţă respectiv, a se pocăi. Trebuie spus că traducerea biblică engleză, de exemplu, nu conţine cuvinte preluate nici din franceză, nici din germană etc, ci din latină sau greacă! Ba, mai mult, chiar şi traducerea românească a lui repentance, prin regret, nu justifică identificarea metanoiei cu (po)căinţa, pentru că regret-ul are la bază latinescul regressus, care înseamnă reîntoarcere, revenire şi nicidecum tânguire, lamentare! Tot astfel, repent, repentance, din originalul englez, nu au de a face cu nici un fel de căinţă, ci ele au la bază latineştile: repeto, care înseamnă a căuta să ajungă (pe cineva, sau ceva), a se îndrepta (în direcţia bună), a reîncepe, a relua, şi repente, care înseamnă instantaneu, adică la timpul aorist, tocmai pentru că metanoo, din Scriptura greacă este, odată cu glorificarea Mântuitorului, la timpul aorist…
F) UMILIREA CAPULUI FEMEII ÎN NUMELE LEGII
Nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele legii,
căci prin lege vine doar cunoştinţa păcatului. Acum, dar, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, fără lege, dreptate prin credinţa în Iesus Cristos... căci toţi
sunt (născuți) în stare de păcat şi
nu au ajuns la gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi fără plată (tânguire,
lamentaţie, pocăinţă, canoane, n.a.), prin
Harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Iesus... Cristos ne-a
răscumpărat din blestemul legii,
făcându-Se blestem pentru noi... Căci
prin Har suntem mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la noi, ci este
darul lui Dumnezeu; nu prin faptele făcute după lege, ca să nu se laude
nimeni... (Romani 3.3.20-23; Galateni 3.13; Efeseni 2.8, 9).
După cum lesne putem remarca, apostolul Pavel ne arată că suntem răscumpăraţi din blestemul legii şi, deci, a canoanelor de tot felul: uniforme vestimentare, regimuri alimentare, posturi impuse, rugăciuni planificate etc, pentru că Iesus a spus clar: Veţi cunoaşte Adevărul şi, acesta vă va face liberi (de aceste canoane, n.a) – Ioan 8.32. Libertatea (ελευθερια-eleuteria) nu este confundabilă cu libertinajul (ελευθεριοτητα-eleuterioteta), aşa cum încearcă batjocoritorii: ... Căci noi (care credem cu adevărat în Dumnezeu) suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Cristos Iesus pentru fapte bune, pe care Dumnezeul le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2.10).
Faţă de cele relatate, poate fi apostolul Pavel un slujitor al legii, al canoanelor? Categoric, NU! Atunci cum tocmai el, un slujitor al îngăduinţei creştine, ar fi putut impune camuflarea podoabei capilare a femeii creştine?! E posibil ca tocmai cel ce propovăduieşte dezlegarea de canoane să impună alte canoane?
E o ruşine şi o blasfemie să interpretezi textul literal al Testamentului în batjocură, aşa cum fac cei mai mulţi mentori spirituali, în speţă din confesiunile penticostală şi evanghelistă. (Nu e de mirare că aceşti mentori sunt, în marea lor majoritate, români!). Să comentăm câteva aspecte semnificative din textul biblic, în scopul explicitării adevărului. În epistola întâia către corinteni 11.10, 13-16 se află scris: ...datorită îngerilor*, femeia trebuie să aibă autoritatea ei pe cap... Se cuvine ca o femeie să se adreseze lui Dumnezeu neacoperită? Nu vă învaţă chiar şi firea că este o dezonoare pentru bărbat să aibă părul lung, dar dacă o femeie are părul lung, este o cinste pentru ea, pentru că părul lung i-a fost dat ca ca acoperământ al capului.
[*Αγγελος (angelos), în româneşte, înger, înseamnă: mesager, vestitor, crainic, curier, sol, iar αγγελλω (angelo) înseamnă: a anunţa, a vesti, a informa, a aviza, a comunica, a notifica, a revela, aşa încât, îngerii din versetul citat nu sunt decât bărbaţi (sau chiar femei) – mesageri ai lui Dumnezeu şi nicidecum tot felul de imaginaţii ale mentorilor religioşi!].
Deci, o femeie (fată etc.) care nu are acoperământul natural pe cap, NU are nici o autoritate de femeie, ci este ca un bărbat! De aceea, în Biserica din Corint slujeau femeile cu chip de bărbat: tunse sau rase! Ipocrizia mentorilor mincinoşi se poate observa din modificarea versetului 11.10, căruia i s-a inserat fraudulos cuvântul un semn, pentru a demonstra că femeia trebuie să aibă un semn al autorităţii asupra ei (făcând aluzie la batic!). Dar aceşti mentori sunt atât de inculţi, încât nu ştiu că între a purta pe cap ceva şi a avea pe cap ceva e o mare diferenţă. Baticul se poartă, dar părul face parte integrantă din corp!
În sfârşit, apostolul Pavel redă explicit şi modul decent de comportare vestimentară a creştinului. Iată textul: Părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă cinste... pe când cele vrednice de cinste nu au nevoie de a fi împodobite... (1 Corinteni 12.23, 24). Desigur, coapsele, pieptul şi părţile intime ale femeii sunt vrednice de mai puţină cinste şi, acestea trebuie să fie îmbrăcate, împodobite în spaţiul public. Dar mădularul cel mai frumos, cel mai vrednic de cinste este capul, pe care învăţătorii pocăiţi ţin morţiş să-l îmbrace cu baticuri, casânci, berte, şaluri!! De ce? Judecaţi singuri!
După cum lesne putem remarca, apostolul Pavel ne arată că suntem răscumpăraţi din blestemul legii şi, deci, a canoanelor de tot felul: uniforme vestimentare, regimuri alimentare, posturi impuse, rugăciuni planificate etc, pentru că Iesus a spus clar: Veţi cunoaşte Adevărul şi, acesta vă va face liberi (de aceste canoane, n.a) – Ioan 8.32. Libertatea (ελευθερια-eleuteria) nu este confundabilă cu libertinajul (ελευθεριοτητα-eleuterioteta), aşa cum încearcă batjocoritorii: ... Căci noi (care credem cu adevărat în Dumnezeu) suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Cristos Iesus pentru fapte bune, pe care Dumnezeul le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2.10).
Faţă de cele relatate, poate fi apostolul Pavel un slujitor al legii, al canoanelor? Categoric, NU! Atunci cum tocmai el, un slujitor al îngăduinţei creştine, ar fi putut impune camuflarea podoabei capilare a femeii creştine?! E posibil ca tocmai cel ce propovăduieşte dezlegarea de canoane să impună alte canoane?
E o ruşine şi o blasfemie să interpretezi textul literal al Testamentului în batjocură, aşa cum fac cei mai mulţi mentori spirituali, în speţă din confesiunile penticostală şi evanghelistă. (Nu e de mirare că aceşti mentori sunt, în marea lor majoritate, români!). Să comentăm câteva aspecte semnificative din textul biblic, în scopul explicitării adevărului. În epistola întâia către corinteni 11.10, 13-16 se află scris: ...datorită îngerilor*, femeia trebuie să aibă autoritatea ei pe cap... Se cuvine ca o femeie să se adreseze lui Dumnezeu neacoperită? Nu vă învaţă chiar şi firea că este o dezonoare pentru bărbat să aibă părul lung, dar dacă o femeie are părul lung, este o cinste pentru ea, pentru că părul lung i-a fost dat ca ca acoperământ al capului.
[*Αγγελος (angelos), în româneşte, înger, înseamnă: mesager, vestitor, crainic, curier, sol, iar αγγελλω (angelo) înseamnă: a anunţa, a vesti, a informa, a aviza, a comunica, a notifica, a revela, aşa încât, îngerii din versetul citat nu sunt decât bărbaţi (sau chiar femei) – mesageri ai lui Dumnezeu şi nicidecum tot felul de imaginaţii ale mentorilor religioşi!].
Deci, o femeie (fată etc.) care nu are acoperământul natural pe cap, NU are nici o autoritate de femeie, ci este ca un bărbat! De aceea, în Biserica din Corint slujeau femeile cu chip de bărbat: tunse sau rase! Ipocrizia mentorilor mincinoşi se poate observa din modificarea versetului 11.10, căruia i s-a inserat fraudulos cuvântul un semn, pentru a demonstra că femeia trebuie să aibă un semn al autorităţii asupra ei (făcând aluzie la batic!). Dar aceşti mentori sunt atât de inculţi, încât nu ştiu că între a purta pe cap ceva şi a avea pe cap ceva e o mare diferenţă. Baticul se poartă, dar părul face parte integrantă din corp!
În sfârşit, apostolul Pavel redă explicit şi modul decent de comportare vestimentară a creştinului. Iată textul: Părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă cinste... pe când cele vrednice de cinste nu au nevoie de a fi împodobite... (1 Corinteni 12.23, 24). Desigur, coapsele, pieptul şi părţile intime ale femeii sunt vrednice de mai puţină cinste şi, acestea trebuie să fie îmbrăcate, împodobite în spaţiul public. Dar mădularul cel mai frumos, cel mai vrednic de cinste este capul, pe care învăţătorii pocăiţi ţin morţiş să-l îmbrace cu baticuri, casânci, berte, şaluri!! De ce? Judecaţi singuri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu